Interviu | Apel pentru salvarea bazelor sportive construite în România comunistă. „Se umplu orașele de stadioane mari, într-o țară care nu face sport. E ilogic!”

Centrul de Studii Sportul Est European (CS Sportul) este o asociație formată din doi antropologi (Andrei Mihail și Ileana Szasz) și un istoric, Răzvan Voinea. Scopul organizației este să cerceteze trecutul sportului în statele ex-comuniste dintr-o perspectivă aflată la granița între antropologie și istorie. 

Cei trei experți au dezvoltat, începând din anul 2020, platforma Stadion de Cartier, pornind de la o cercetare începută de Andrei Mihail în 2018. 

De la stânga, Răzvan Voinea, Ileana Szasz și Andrei Mihail

Libertatea: Ce se întâmplă, mai precis, pe platforma online Stadion de Cartier?
Andrei Mihail: Practic, încercăm să înțelegem ce se întâmplă cu bazele sportive bucureștene amenajate până în 1989, adică să documentăm politicile și deciziile care au dus la construirea lor, să descoperim importanța lor la nivelul cartierelor și a sportului de masă și să dibuim cum a decăzut acest patrimoniu. Încă mai avem mult de documentat; vorbim despre peste 130 de baze și instalații sportive și de agrement funcționale la Revoluție. 

Recomandări

Tânărul din Sibiu care și-a omorât iubita le-a spus anchetatorilor că era drogat şi gelos. Filmul crimei

Cercetarea este, din punctul meu de vedere, doar o parte din ceea ce ar trebui să ne intereseze în științele sociale. Cercetarea e cu adevărat utilă când e folosită pentru a pune bazele unor transformări sociale. Din acest motiv, de vreo doi ani, încercăm să folosim datele culese și popularitatea nostalgică pe care și-a creat-o Stadion de Cartier pentru a pune presiune pe autorități să schimbe macazul în ceea ce privește viitorul patrimoniului sportiv al Bucureștiului. 

Până acum s-a mers, în mare, pe o nepăsare foarte oportună intereselor imobiliare care, în ultimii 25 de ani, a dus la dispariția a peste jumătate din bazele sportive disponibile bucureșteanului. O nepăsare ilegală, în contextul în care Legea Sportului interzice desființarea bazelor sportive în lipsa unei hotărâri de guvern și a unei amenajări similare care să o înlocuiască. 

În acest context, am lansat o petiție publică prin care cerem viitorilor consilieri și primari din București să își facă treaba, adică să nu mai aprobe planuri de urbanism care să permită alte construcții pe bazele noastre sportive și să se asigure că ele sunt readuse în circuitul public. Petiția face parte dintr-o campanie denumită „Jucăm Acasă! Acțiune de apărare a bazelor sportive din București” și poate să fie semnată aici (îi rog pe cititori să o și distribuie ca să ne ajute să ajungem la cât mai mulți susținători).

Recomandări

Cum se folosea Securitatea de copii pentru a controla sistemul de învățământ. Fenomenul elevilor informatori din România comunistă

– Cât de gravă este situația bazelor sportive din București și din restul orașelor României?
– S-a vorbit destul de mult despre rolul bazelor sportive în decăderea sportului de performanță, așa că nu voi mai insista în direcția aia. Pentru mine, nici nu este cea mai relevantă. Sigur, e mișto când echipa, sportivul sau sportiva favorită câștigă, dar patrimoniul ăsta e mult mai important. (re)Dezvoltarea lui e esențială pentru sănătatea fizică și socială a localităților noastre. O să le iau pe rând. 

Baza Metalul București, într-o imagine din 1978

Baza Metalul București abandonată și „cucerită” de vegetație în 2024

În primul rând, sportul și mișcarea au un impact pozitiv în sănătatea noastră. Sunt nenumărate cercetări care leagă sportul de bunăstarea noastră fizică și psihică. Putem vorbi și de bunăstarea materială; e mai ieftin să fim sănătoși. Nouă ne evită cheltuielile cu spitalizarea sau tratamentul, iar sistemului de sănătate îi scad costurile cu tratarea unor afecțiuni care pot fi prevenite. 

Recomandări

Cum a așteptat Ucraina asaltul rușilor în Harkov. Dezvăluirile unor soldați ucraineni despre scenele haotice de pe front

Dezvoltarea sportului de masă este deci o măsură de sănătate publică. Din păcate, în România, sedentarismul e activitatea fizică principală. Comisia Europeană documentează periodic starea sportului de masă la nivelul Uniunii Europene. Ca de obicei, stăm prost. 

În 2022, anul ultimului raport public, 62% dintre români recunoșteau că nu fac sport sau exerciții fizice niciodată. Suntem pe locul 4 de la coadă pe indicatorul ăsta. În plus, dintre cei care fac sport, măcar de câteva ori pe an, 58% declară domiciliul ca „bază sportivă” preferată. Motivele declarate de respondenți și respondente? Lipsa timpului (legată și de proximitate; e greu să faci sport când trebuie să pierzi zeci de minute până la un teren sau o sală) și a accesului la o infrastructură sportivă adecvată (suntem țara din UE cu procentul cel mai mare de respondenți care au ales această variantă de răspuns). Nu cred că există imagini mai clare. Infrastructura sportivă de proximitate, accesibilă este un element esențial pentru a schimba realitatea asta.

Complementar, vorbeam de sănătatea socială. A spus-o foarte frumos Sócrates, fotbalistul: Cel mai bun lucru pe care mi l-a oferit fotbalul a fost șansa de a cunoaște ființe umane. În acest fel am putut vedea ambele părți ale societății în care trăim. Dacă aș fi rămas medic, aș fi rămas într-un singur domeniu al societății și aș fi cunoscut doar o singură latură a vieții. El venea dintr-o familie mult mai înstărită decât colegii săi de echipă, or, fotbalul i-a permis să înțeleagă realitățile altor oameni, din perspectiva lor. E un lucru de care avem o nevoie imensă în zilele noastre, în contextul „bulificării” claselor sociale și a gentrificării cartierelor. 

Sportul oferă încă un limbaj comun pentru o diversitate de oameni. Pe Messi îl adoră și săracii, și bogații; într-o peluză încă găsești o varietate socială care în alte contexte urbane se omogenizează masiv. Toată lumea e acolo, trebuie doar să le oferi oamenilor spațiile care să îi adune, în care să se cunoască un pic mai mult. E și ăsta un motiv important pentru care am lansat campania. 

– Știm câte baze sportive am avut până în ‘89 și câte mai avem acum, după un lung proces de tranziție?
– Stăm prost. La Revoluție aveam aproximativ 130 de baze sportive și de agrement accesibile bucureștenilor. 35 de ani mai târziu, 25 au fost desființate definitiv, iar 37 sunt abandonate. Dacă lăsăm deoparte marile complexe sportive (Giulești, Lia Manoliu etc.), sportul de masă rămâne cu vreo 50 de amenajări funcționale, în mare parte în condiții de subzistență. Subliniez că numărul se referă la patrimoniul construit înainte de 1989, nu la alte amenajări ulterioare (de multe ori scumpe, făcute la minim, de calitate discutabilă). 

Girueta, o bază sportivă comunistă lăsată în paragină în sudul Bucureștiului, în zona căreia a fost aprobat proiectul vizând construirea unui centru comercial

– De ce este nevoie de o infrastructură sportivă publică? E ceva „comunist” sau este o practică fundamentală în Europa?
– Frustrarea mea principală pe subiectul ăsta este că auzi destui oameni care se minunează de dezvoltarea bazelor sportive de cartier din alte orașe ale Europei. De foarte multe ori în sensul ăla blazat care se blochează la ideea că: suntem prea înapoiați, nu îi ajungem niciodată pe ăia din Vest. 

Or, în cazul ăsta, e OK, i-am ajuns, suntem acolo. Singurul lucru pe care trebuie să îl facem e să protejăm ceea ce avem, să îl redăm oamenilor. Sportul privat are limitele sale în ceea ce privește accesibilitatea. Dau un exemplu. În 2023, în București activau 110 școli de fotbal pentru copii și juniori. Dintre acestea, în sectorul 5 găseam vreo patru. Asta pentru că vorbim despre Rahova și Ferentari, cele mai sărace zone ale orașului. 

Cluburile de sport private nu au cum să supraviețuiască în cartierele sărace, fiind dependente de taxele plătite de părinți. Nu mai spun că Ferentariul e și cel mai tânăr cartier din București. Vorbim deci de un procent important al tinerilor bucureșteni care nu au unde și nu au cum să facă sport într-un cadru cât de cât organizat. Nu zic că statul ar trebui să monopolizeze zona sportului de masă. 

Evident, banii investiți la nivel național ar putea să fie folosiți mai cu cap. Se umplu orașele de stadioane mari, într-o țară care nu face sport. E ilogic. Poți să bagi banii ăia în terenuri publice sau în mediul asociativ din zona sportului care poate să fie stimulat în direcția practicii de masă prin finanțări sau facilități fiscale. Și, foarte important, statul trebuie să interzică schimbarea destinației bazelor sportive. Sportul nu e o marfă, să lași piața liberă să își facă de cap e fatal. Tot încercăm asta de la privatizări până azi și e clar cât de bine funcționează. Sportul de masă are nevoie vitală de stat. 

– Accesul la sport a devenit foarte mult condiționat de factorul financiar. Este normal?
– Din păcate, e o realitate foarte prezentă în România, pe care mulți refuză să o vadă: dacă nu ai bani, ai tot mai puțin acces la multe drepturi, iar lipsa accesului la sport contribuie la îngrădirea dreptului la o viață sănătoasă. Bucureștiul este un oraș bogat, de exemplu, doar că bogăția lui nu se simte la fel în buzunarele tuturor. 25% din populația Capitalei și a Ilfovului trăiește în deprivare materială și socială, adică nu își permite niște produse și servicii de bază. 

În cazul fotbalului, pe care l-am urmărit mai mult, asta înseamnă un sfert din populație care nu are veniturile minime necesare pentru a plăti taxa lunară de cel puțin 300 de lei pentru fiecare copil înscris la o școală de fotbal. Adunăm la banii ăștia și costurile cu echipamentul, competiții, poate cantonamente și vedem cum se blochează lucrurile. 

– De ce un oraș precum Bucureștiul ar trebui să aibă infrastructură sportivă publică accesibilă? Ce rol au primarii în acest proces?
– E fix tema petiției. Primarii au două instrumente importante prin care pot contrabalansa actualul fenomen al dispariției bazelor sportive. Primul îl reprezintă limitările legale ale propunerilor urbanistice. Mă refer la blocarea PUZ-urilor de care vorbeam anterior. 

Problema e că, în multe cazuri, proprietarii nu și-au intabulat bazele sportive ca atare, deși legea îi obligă să facă asta. Pornind de aici s-a mers pe „soluția” găsită și pentru a scăpa de unele clădiri de patrimoniu: abandonul. Lași stadionul nefolosit și nepăzit, iar în câțiva ani nu mai rămâne nimic din cauza furturilor și a degradării naturale. După ce a trecut timpul te prezinți la autorizare cu o documentație de urbanism care conține un extras de carte funciară în care terenul apare ca viran, fără nici o amenajare care să ateste că acolo s-a făcut sport, și ai rezolvat-o. Până în 2020, așa „a scăpat” Bucureștiul de câteva zeci de baze sportive. 

Vom publica în toamnă un inventar al bazelor sportive din București care va fi trimis gratuit tuturor consilierilor locali și generali și celor care lucrează în direcțiile de urbanism ale Capitalei. Vor găsi acolo tot ce trebuie ca să știe unde erau amplasate bazele sportive „comuniste” și să blocheze propunerile de desființare.

– Care este situația în noile „ghetouri de lux” ale României?
– Vorbim și despre noi cartiere care se ridică în orașele puternice din punct de vedere economic. Majoritatea sunt viitoare ghetouri, cu blocuri înghesuite, fără acces la servicii publice minimale; includ aici și bazele sau instalațiile sportive. E o subdezvoltare imobiliară care trebuie oprită în forma asta. 

Aici intervine, încă o dată, autoritatea publică locală, care trebuie să își ia înapoi PUZ-urile (acum sunt făcute de privați pentru privați) și să includă infrastructura sportivă în planurile de dezvoltare. Vrei să construiești 10 blocuri P+16? Câți oameni intră aici? Bun, atunci trebuie ca ansamblul să includă terenuri de sport, spații verzi, spații comerciale de proximitate, iar în zonă să ai centru cultural, școală și așa mai departe. Asta e dezvoltare adevărată. 

Tabelul care arată că viitoarele amenajări urbanistice la nivelul Bucureștiului erau proiectate cu un minim 45-50% spații verzi din suprafața totală

În comunism chestiile astea erau calculate. În 1968, de exemplu, a existat un plan general al Bucureștiului după care au fost amenajate bazele sportive în viitoarele cartiere ale orașului; mai mult se făceau calcule legate de dotările și suprafața pe care trebuiau să o ocupe bazele sportive în funcție de numărul de locuitori (fun fact: 45% din suprafață, trebuia să fie spațiu verde). Nu sună rău, nu-i așa? 

Planul general al spațiilor pentru sport elaborat pentru București la nivelul anului 1968

– Am organizat recent un meci de fotbal, drept cadou pentru copilul meu: m-a costat 400 de lei. Cum e în statele mai dezvoltate?
– Ai avut noroc, ai găsit ieftin. Dacă faci o medie a prețurilor cu care se închiriază terenurile de fotbal, ieși ceva mai scump. Mai e o problemă. Mulți pot spune că închirierea unui teren de fotbal se împarte la mai mulți oameni, ieși la câteva zeci de lei de căciulă. Poate nu pare un preț mare, dar ideal ar fi să faci sport constant, nu o dată pe lună când mai găsești prieteni cu care să te aduni. Și așa, iar vorbim despre sume mari care se adună la final de lună. Mai există și dimensiunea proximității. Multe cartiere nu au terenuri de sport decente în preajma zonelor de locuire. Pentru copii e esențial să aibă unde să se antreneze în cartier, ca să nu mai depindă de mașina părinților. Întrebai de statele mai dezvoltate. E harta asta care arată numărul de terenuri de fotbal la mia de locuitori în regiunile UE. „Întunericul” din România spune tot. În plus, fotbalul nu e singurul sport despre care trebuie să vorbim. Dacă vrei să faci înot, un sport foarte benefic pentru organism, ești și mai limitat. Există mult prea puține bazine publice, iar alea care sunt costă mult.  

– Terenurile de pe lângă școală le văd mereu închise. Cum facem să le deschidem măcar pentru copiii din cartier?
– Legea Sportului permite școlilor să își deschidă curțile în afara orelor de curs și în vacanțe. Și totuși, în multe cartiere lucrul ăsta nu se întâmplă. E genul de situație în care reprezentanții instituțiilor de învățământ nu vor să se complice cu așa ceva și cade în sarcina comunității să se mobilizeze ca să pună presiune pe ei și pe autoritățile locale. 

Argumentele pe care le-am auzit împotriva acestei măsuri sunt, de multe ori, puerile. Ziceau unii, de exemplu, că cei care ar folosi terenurile de sport în afara orelor ar face mizerie. Cel mai probabil, dar care e problema? Gunoiul se curăță. La fel, alteori este invocată degradarea. De parcă terenul de sport e setul din cristal cehesc al bunicilor care stătea închis mereu în vitrină, ca să nu se strice. Da, un teren se strică, ăsta e un lucru bun fiindcă înseamnă că e folosit. Ce se strică se repară, costurile sunt minime prin comparație cu beneficiile pe termen lung. Nu vedem sănătatea oamenilor de o bară ruptă. 

Urmărește-ne pe Google News