Ce nu știai despre Mica Unire din 1859. Rolul lui Alexandru Ioan Cuza și al marilor puteri în Unirea Principatelor Române

Mica Unire din 24 ianuarie 1859 reprezintă un moment esențial în istoria României, fiind începutul unui proces complex de formare a unui stat național unitar.

Cum a avut loc Mica Unire

Drumul către Mica Unire este strâns legat de evenimentele din prima jumătate a secolului XIX. În 1848, românii din Muntenia au înaintat un memoriu către Poarta Otomană, exprimându-și dorința de unire a celor două principate. La acea vreme, în cadrul Conferinței Internaționale de la Viena, marile puteri europene discutau situația politică a Moldovei și Țării Românești, dar pozițiile lor erau împărțite. Revoluția de la 1848, înfrântă la nivel european, a adus la revenirea regimului absolutist habsburgic în Transilvania. Între timp, în Moldova și Țara Românească, prin Convenția de la Balta Liman (1849), Rusia și Imperiul Otoman își impuneau influența, iar mișcarea națională română se desfășura în exil, prin activitatea emigranților.

După înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei (1853-1856), tratatul de la Paris din 1856 a pus capăt protecției rusești asupra Principatelor. În acest acord, marile puteri europene au decis să garanteze suzeranitatea otomană asupra celor două principate. În acest context, au fost convocat Adunările Ad-hoc pentru a decide viitorul lor. La Iași, în februarie 1857, s-a înființat „Comitetul Electoral al Unirii”, iar la București „Comitetul Central al Unirii”, ambele organizații promovând unirea celor două principate într-un stat autonom și neutral. Adunările din Moldova și Țara Românească au adoptat rezoluții în favoarea unirii sub numele de România.

La 24 ianuarie 1859, în București s-a ajuns la soluția dublei alegeri pentru a depăși impasul politic. În Moldova, Alexandru Ioan Cuza fusese ales domnitor pe 5 ianuarie 1859, iar în Țara Românească, majoritatea conservatorilor din Adunarea electivă l-au susținut pe Cuza. Delegațiile celor două principate s-au întâlnit la București pentru a conveni asupra unei soluții comune. În urma discuțiilor din hotelul „Concordia”, partidele politice au adoptat alegerea lui Cuza ca domn al Țării Românești, realizând astfel unirea de facto a celor două principate.

Unirea a fost recunoscută internațional în aprilie 1859, la Conferința de la Paris, când marile puteri europene au validat alegerea lui Cuza ca domnitor al Principatelor Unite. De asemenea, Austria și Imperiul Otoman au recunoscut oficial unirea pe 25 august 1859. Alexandru Ioan Cuza a fost întâmpinat cu entuziasm la București, iar după recunoașterea internațională, s-a consolidat drumul către formarea unui stat național unitar român.

Ce nu știai despre Mica Unire din 1859

Unirea Principatelor Române, momentul istoric care a dat naștere României moderne, a fost un proces mult mai complex și mai puțin idealizat decât cum este adesea prezentat. Istoricul Alin Ciupală, în lucrarea sa „Istoria modernă a românilor”, aduce în prim-plan aspecte mai puțin cunoscute și mai nuanțate ale acestui eveniment.

Moldova și Muntenia, două lumi separate

Până la Mica Unire din 1859, relațiile între Moldova și Muntenia nu erau deloc strânse, iar între cele două principate existau mai multe diferențe decât asemănări.

„De fapt, sunt două lumi care trăiesc destul de separat: vorbim de tradiții diferite, vorbim de teritorii între care nu au existat atât de numeroase contacte pe cât ne place nouă să credem. Se călătorea foarte puțin dintr-un Principat în altul. Și aș îndrăzni să spun că, pentru prima jumătate a secolului al XIX-lea, boierii moldoveni sau boierii munteni călătoreau mai des spre Occident decât la Iași sau la București”, subliniază Ciupală.

În plus, idealul Unirii nu avea ecou în rândurile oamenilor de rând, iar în lumea rurală, acest ideal era văzut cu scepticism.

„Moș Ion Roată este foarte prezent în această propagandă oficială. Dar Moș Ion Roată – chiar dacă e un personaj real – nu reprezintă decât una dintre ideile propagandei regimului”, adaugă istoricul.

Sprijinul francez pentru Unire

Mulți consideră că Franța a sprijinit Unirea Principatelor din afinitate culturală sau pentru că românii erau văzuți ca frați latini. Însă, realitatea este mai complexă.

„Napoleon al III-lea se raportează la problema Unirii exclusiv din punct de vedere al intereselor Franței ca mare putere în Europa”, explică Alin Ciupală.

De fapt, inițial, Franța propusese cedarea Principatelor Austriei, în schimbul unor teritorii italiene, iar când planul a fost respins, Parisul a încercat să folosească România pentru a provoca o nouă Revoluție maghiară, menită să destabilizeze Imperiul Habsburgic.

„De altfel, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-a încercat punerea în practică a acestui plan: vase italiene vor aduce la Galați și la Brăila arme franceze, pe care românii trebuiau să le treacă munții în Transilvania, maghiarilor. Numai că diplomația rusă va devoala acest plan. Izbucnește un mare scandal diplomatic și, în cele din urmă, vasele trimise de Napoleon al III-lea sunt obligate să se retragă cu tot cu arme”, adaugă Ciupală.

Rezultatul unui joc al Marilor Puteri

Ideea Unirii nu a fost doar rezultatul dorinței românilor, ci și un produs al intereselor geopolitice ale marilor puteri europene.

„Austria se opune Unirii pentru că ideea e susținută de Franța, iar Prusia susține ideea Unirii pentru că în felul acesta se opune Austriei”, explică istoricul.

Astfel, Mica Unire a fost, în mare parte, rezultatul unei confruntări între marile puteri din Europa, fiecare având propriile strategii și interese în regiune.

Alegerea capitalei

Deși Iașiul părea o alegere naturală pentru a fi capitala noii Românii, datorită legăturilor istorice ale lui Alexandru Ioan Cuza cu Moldova, decizia finală a fost luată la București, iar aceasta nu a fost doar un simplu act de preferință.

„Iașiul e prea aproape de granița cu Imperiul Rus, iar înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei nu putea rămâne o realitate europeană permanentă. Rusia a început să pregătească revanșa imediat după încheierea Tratatului de Pace de la Paris”, explică Ciupală.

Bucureștiul era considerat mai protejat și mai apropiat de Dunăre, oferind o poziție strategică mai bună în fața unei eventuale amenințări din partea Rusiei.

Alexandru Ioan Cuza, un personaj subestimat

La momentul alegerii sale, Alexandru Ioan Cuza părea un personaj fără mare anvergură.

„Cu certitudine, Alexandru Ioan Cuza a fost subestimat, pentru că foarte mulți dintre membrii adunării elective de la Iași au crezut că, votându-l, vor putea să conducă ei în spatele unui om cunoscut pentru viața aventuroasă pe care o avusese până în acel moment”, spune istoricul.

Provenind dintr-o familie de boieri de țară și având un trecut relativ discret, Cuza a devenit însă opțiunea acceptabilă pentru toți, iar alegerea sa ca domnitor a marcat un punct de cotitură în istoria țării.

Tatăl său, Iancu Cuza, fusese sameș în județul Fălciu. Mama sa, Sultana Cozadini, era o grecoaică fanariotă adusă în suita ultimului domn fanariot al Moldovei și căsătorită aici fără zestre pentru a scăpa de mănăstire. Asta înseamnă că Alexandru Ioan Cuza era pe jumătate grec, fapt adesea omis de biografii săi.

Căsătoria cu Elena, fiica boierului Iordache Rosetti, îi aduce mai târziu lui Cuza protecția unei familii puternice în Moldova.

Cuza și „despotismul luminat”

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza este adesea descrisă ca un exemplu de „despotism luminat”, un concept care însă nu era pe deplin aplicabil în contextul epocii sale.

„Problema era că aceste instituții nu funcționează pe baza unor principii de tip modern, pe baza unei ideologii de tip liberal, ci sunt puse în mișcare de voința domnitorului, și asta era prea puțin”, observă Alin Ciupală.

Cu toate acestea, realizările lui Cuza, precum reforma agrară, reforma administrativă și secularizarea averilor mănăstirilor, au pus bazele unei Românii moderne.

Reforma agrară - rezultate catastrofale pe termen scurt

Reforma agrară, deși una dintre cele mai semnificative realizări ale lui Cuza, nu a avut efectele scontate pe termen scurt.

„Țăranii nu au capacitatea materială de a lucra în mod eficient pământurile pe care le-au primit. În aceste condiții, țăranul este pus într-o situație extrem de dificilă: el trebuie să plătească statului un impozit în bani, dar n-are capacitatea de a-i obține”, explică Ciupală.

Din cauza acestei presiuni financiare, alături de condițiile nefavorabile din agricultură, situația țăranilor s-a agravat, iar șeptelul a scăzut semnificativ, iar foametea a amenințat unele regiuni.

Cine a fost Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza, o figură emblematică a istoriei române, este adesea considerat arhitectul statului național modern. Domnia sa, deși scurtă, a lăsat o amprentă profundă asupra evoluției României, prin reformele revoluționare pe care le-a inițiat și prin viziunea sa de unificare a Principatelor Române.

Născut la Bârlad în 1820, Cuza și-a petrecut o parte din tinerețe în Franța, unde a fost expus la ideile iluministe și la mișcările revoluționare ale epocii. Întors în țară, s-a implicat activ în viața politică, fiind unul dintre semnatarii Petiției Proclamație din 1848. Exilul l-a forțat să trăiască în mai multe țări europene, experiență care i-a lărgit orizonturile și l-a convins de necesitatea unor schimbări radicale în țara sa.

Alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei și apoi al Țării Românești în 1859 a marcat un moment crucial în istoria României. Sub conducerea sa, s-a realizat unirea politică a celor două principate, punând bazele statului național român modern. Cuza a acționat cu fermitate pentru recunoașterea internațională a unirii și a depus eforturi susținute pentru consolidarea noului stat.

Domnia lui Cuza a fost marcată de o serie de reforme ample, care au vizat toate aspectele vieții sociale și economice.

Reforma agrară: Prin secularizarea averilor mănăstirești și împărțirea pământurilor, Cuza a vizat să ofere țăranilor posibilitatea de a deveni proprietari și de a se elibera de sub jugul feudal.

Reforma electorală: Extinderea dreptului de vot și modernizarea sistemului electoral au contribuit la o mai mare participare a populației la viața politică.

Reforma învățământului: Cuza a înțeles importanța educației pentru dezvoltarea unei societăți moderne și a investit în extinderea și modernizarea sistemului de învățământ.

Cu toate realizările sale, Cuza a fost detronat în 1866, în urma unei conspirații a conservatorilor și a liberalilor radicali, nemulțumiți de stilul său autoritar de conducere. S-a retras din viața publică și a murit în exil, la Heidelberg, în 1873.