Cum a fost în Trenul Unirii care a plecat din Bucureşti şi a ajuns cu întârziere la Iaşi, trecând prin veselia de la Bârlad şi Vaslui

O întreagă lume-ntr-un vagon de tren. Asta am descoperit vineri, în timp ce românii sărbătoresc 166 de ani de la Unirea Principatelor Române. Ne-am cumpărat bilete la clasa a II-a și am ales să mergem cu „trenul Unirii”, de la București la Iași și retur, anunțat de CFR Călători cu această ocazie. 

Ora 06:00 dimineața. 

Mai sunt 50 de minute până la plecarea trenului. E forfotă pe peroane. Oamenii se întâlnesc, se pupă, se îmbrățișează: „La mulți ani, români! La mulți ani, România!”

› Vezi galeria foto ‹

Fără horă. Dar cu „La mulsi ani, Lomania!”

Mai mulți părinți au decis ca azi să-și ducă copiii la Iași.

”Cătăline, hai cu noi, că familia lui George nu mai vine. Și nu știu dacă putem să îl suportăm atâta drum pe tatăl lui Florin doar noi”, strigă o femeie din mulțime, râzând.

Câteva minute mai târziu, apar și Florin cu tatăl lui. Doamna care a anunțat că nu-l suportă sare în brațele tatălui lui Florin: ”Ce surpriză plăcută să te văd aici! Dă să te pup!”

Un domn în vârstă, nemulțumit, îi spune soției: „Uite și tu, dragă! Nu fac și ăștia o horă, ceva, aici, să știm și noi că e chiar sărbătoare!”

Câțiva metri mai încolo, niște români le prietenilor lor, într-un apel video, că își plimbă colegii din Nepal.

”Îi ducem și pe ei la Iași, să vadă cum sărbătorim noi, românii. Le-o arătăm și pe sfânta noastră, Paraschiva!”

Nepalezii strigă și ei, peltic, în apelul video: „La mulsi ani, Lomania!”

Lungul drum spre „Sfânta”

O doamnă mă oprește și mă roagă să-i fac niște poze. „Când o apărea trenul ăla special”, mă lămurește ea. 

Nu ne cunoaștem, dar îmi spune că ar bea și ea cafea, însă nu mai are timp. Îi spun că o împărțim pe a mea, „că nu are lapte, nu are zahăr, e neagră, ca la psihopați”, deci e numai bine pentru postul ei. Mă și binecuvântează.

Se numește Nicoleta, are 57 de ani și merge „la Sfânta, să-i mulțumească”. Pentru că a scăpat cu viață dintr-un accident tare urât. În 15 minute, îmi povestește toată viața ei: cum a scăpat de cancer, ce copil bun are, IT-ist, aleargă la maratoane, care tocmai s-a mutat cu o fată frumușică. Speră să rămână împreună. Și pentru asta se va ruga. 

Mai încolo, un grup de femei o tachinează pe prietena lor: „Te ducem la Sfânta ca să te mărităm. Numai ea te poate salva, că ai deja 48 de ani!” 

Între atâția oameni apare și o femeie, între două vârste, care cerșește. ”Du-te la muncă”, îi strigă un bărbat în vârstă. ”Uite, ești în putere! Nu cerși aici! Noi suntem oameni muncitori. Suntem credincioși. Pleacă de aici!”

„Bă, dar unde-i Moș Ion Roată? Avea dreptate Georgescu”

La 06:51, așa cum a anunțat CFR, trenul pornește.

Biletul meu e în vagonul 4. Dacă până ieri ar fi trebuit să fie „vagonul Moș Ion Roată”, azi aflu de pe un ecran aflat în fața mea, că i s-a schimbat numele: e vagonul Mihail Kogălniceanu.

Nu doar eu observ asta, ci și niște tineri: „Bă, dar unde-i Moș Ion Roată? Așa au zis. L-au scos pe Moș Ion Roată din peisaj. I-au lăsat numai pe ăia cu funcții. Vezi, mă? Avea dreptate Georgescu: țăranul român încă e oropsit. Și-n 2025!”.

Dialogul celor doi e întrerupt de un urlet: „Cristiiii! Dacă mai arunci mult jucăriile astea pe aici, te las în gară! Și să te fure cine-o vrea, că pe mine nu mă interesează”.

O tânără de lângă mine, cu o voce subtirica, de prințesă din desenele animate, îi spune soțului: ”Să te duci la baie. Încă au hârtie igienică. Și săpun. Au și niște floricele pe wc. E curat!”

Cristi nu își mai aruncă jucăriile prin vagon, dar îi propune mamei lui: „Mă lași să le arăt la oameni carnetul de note? Să vadă că eu învăț bine”. Mama lui nu e de acord. Îl amenință din nou cu abandonul. și cu hoții care-și doresc copii de vârsta lui.

Constat că, la clasa a II-a, n-am priză. Și nici masă, ca să-mi pun laptopul pe ea. 

Trei minute mai târziu, aflu că ba da, am priză. E sub scaun. Mi-a arătat fata cu voce de prințesă Disney. 

„Îi spune iar soțului: să te duci la baie. Înainte să se ducă și ceilalți”. 

El o mângâie pe picior: „îți mulțumesc că ai grijă de mine. Dar nu mă duc acum”.

Merg eu, în schimb. Să fac poze. Da, e curat. Au săpun. Și hârtie. Și floricele. Miroase frumos.

Hora Unirii. Și manele

Apare nașul. Are o cocardă în piept, ne urează „la mulți ani!” și glumește cu oamenii din vagon. E foarte vesel.

La Ploiești Sud, în stație, apare o doamnă cu un steag: vrea sa meargă și ea la Iași. Dar nu si-a luat bilet. Îi strigă unui călător: ”Cât e biletul până la Iași?” Prietena ei o ceartă: „De ce îl întrebi pe el? Nu arată ca un om care știe. Nu el e nașul”. Femeia se răzgândește și rămâne pe peron. Nu mai merge niciunde.

Cineva pune tare pe telefon Hora Unirii. În contrapartidă, niște adolescenți încep și ei să cânte. "Hai să dăm mână cu mână", apoi dau tare o manea. Despre bani. Pe care nu o știu. Stau în picioare pe culoar, se bat în joacă: "Mamă, stăm așa patru ore, mâncați-aș? În picioare? Profu' a înnebunit?"

Colega mea de scaun își întreabă iarăși soțul: „Ai fost la baie? Acum au venit și ei. Or să fie mulți care vor merge la baie”.

Domnul de lângă mine, cel care nu a fost la baie, citește niște articole despre Georgescu. Dă likeuri acolo unde e criticat, se înfurie acolo unde e de înfuriat. Dar tot nu se duce la baie.

”Asfaltează, bă, străzile! Lasă trenul și unirea!”

Oprim la Bârlad. Sute de oameni sunt pe peron, flugurând steagurile României. O fanfară cântă „Hora unirii”, undeva, în spate. 

Un oficial al primăriei anunță, ceremonios: „Și acum vorbește primarul Bârladului!”. Nu reușesc să-l văd, că e prea multă lume. Doi bărbați strigă, în cor: ”Asfaltează, bă, străzile! Lasă trenul și unirea!”

Un tată a venit cu doi copii: unul de vreo trei ani și fata de șase.

Mergem până la Vaslui și ne întoarcem, anunță el.

”O să fie frumos?”.

”Nu știu. Hai că vedem! Ca să nu mai ziceți că nu v-am dus și cu trenul”. Apoi îi spune mamei lui, cu care era în apel video: ”Au zis ca nu au mers niciodată”. 

”Da, azi mergeți? Sunteți românași?”, îi întreabă bunica lor.

”Tati, suntem românași?”. Tatăl nu mai răspunde, că trenul se urnește din loc. Copiii țipă.

”Ștefane, uite, ne mișcăm! Merge din ce în ce mai repede! O să vedem lupi, Ștefane! Și urși. Și pădure! Și oameni”, îi promite fetița fățiorului ei.

Ștefan nu e la fel de entuziasmat. Începe să plângă. Tare. Minute în șir.

Jalea de la baie de după oprirea din Vaslui

Și la Vaslui erau zeci de oameni. Niște tineri erau prinși într-o horă, iar o fanfară cânta. Tot „Hora unirii”.

După plecarea din Vaslui, am făcut din nou o vizită la baie. Colega mea de scaun avea dreptate: colacul WC-ului e mânjit cu rahat. De om. Săpun mai era, hârtie nu. Iar pe jos era plin de urină. 

Ies de acolo cu stomacul întors pe dos. Îi spun unei doamne ce se pregătea să intre: „E jale! E mizerabil!”.

Priza care și-a dat duhul

Femeia se întoarce pe locul ei și spune: „Uite, de asta am băut eu doar câteva guri de apă! Nu am găsit bilete la clasa I și uite de ce am dat! De… asta!”. Face un gest larg, spre vagonul gălăgios și plin de viață.

Apoi, dacă tot și-a început ziua cu un ghinion, a dat să își încarce telefonul. Priza de sub scaun a pocnit. Și a scos un fum gros, negru. I s-a stricat și încărcătorul. S-a dezinfectat, conștiincioasă, minute bune.

Ajungem la Iași, cu întârziere, pentru că trenul a staționat mai mult la Bârlad și la Vaslui, ca să poată cânta fanfara și să se bucure oamenii. Aici, în gară, nu ne întâmpină nimeni. Nu aplaudă nimeni. Nu e muzică. nu e fanfară. Nu se bucură nimeni pe peron. Festivitățile și protestele acestei zile sunt în altă parte a Iașului.