Nosferatu de „Anul nou care n-a fost”, prin prisma actualelor evenimente. De ce „Anul nou care n-a fost” e cel mai semnificativ film românesc din 2024

Copilul îmi zice: hai să-l vedem pe ăla cu Ceaușescu în care joacă Celentano de la „Las Fierbinți”. Referințele lor sunt puțin altfel. Adică: „Anul nou care n-a fost”, că tot i-am promis să ne uităm împreună.

OK. Netflix domestic: gătim ceva bun și seara ne uităm. Sunt curios cum vede el povestea. Era preferabil un cinema, dar poate că e mai bine acasă, căci are nevoie de unele explicații și acasă poți face asta fără a deranja publicul. Poți opri și discuta detalii pe care nu le înțelege: recomand această experiență.

Văzându-l a doua oară și privind prin experiența mea sovietică (‘90 venit în România și trăit în URSS) plus muncind mult în anii ‘80-90 la cărțile mele, am realizat un lucru important pentru mine: epoca ‘90 în Est, în fostul bloc comunist, începe totuși prin 86, nu în 89. 1989 e cumva forma de lansare oficială a epocii ‘90 – faimoasa tranziție.

Ultima țară care intră în epoca ‘90 este România: ea dă ora exactă a decalajului, a întârzierii la sincronizare. În ‘90 când eu am venit în România eram deja sătul de ‘90 – aveam 3-4 ani de ‘90 intens (copiii perestroika). Dar ce avea să vină era și mai dement. În carte povestesc puțin confruntarea dintre „veneticii basa” și întâlnirea cu „băștinașii” isterici ieșiți din demența ceaușistă: un conflict emoțional și decalaj de înțelegere și practică politică.

Recomandări

O judecătoare și amicul ei interlop, prinși cu „praf alb pe nas”. Ana Maria Chirilă îi acuză pe procurori că ar fi bătut ilegal palma cu SRI pentru a o înregistra

Doi: noi, cei din afara României, suntem lipsiți de trauma ceaușistă – care a fost teribilă – anii ‘80 românești sunt unici în interiorul lagărului (poate Albania să mai concureze). De unde și deseori conflictul de interpretare: generația mea din România (dar și altele) poartă vizibil niște traume diferite de ale noastre, cei care nu am trăit această traumă. De asta e bine să reglezi atent analizele și interpretările, oamenii poartă cu ei multe răni.

Un lucru care i se reproșează regizorului – lucru cu care mă întâlnesc și eu des la cărțile mele – e legat de: „nu așa a fost”. Un soi de „indiciu al autenticului” istoric – „adevăr pur istoric”.

În literatură, film, artă, dar și în istoria scrisă nu chiar așa funcționează povestea. E ca și cum vedem zilnic pe rețelele de socializare când un furibund nostalgic sau anticomunist feroce pune o poză și zice: iată cum a fost în comunism. Nostalgicul pune o poză frumoasă, cu realizări industriale sau copii fericiți, iar anticomunistul pune poze cu diverse cozi, lipsuri, mizerie, degradare etc. Iată adevărul istoric pur într-o poză – precum o icoană, precum un clișeu: dar ele se bat cap în cap.

Cine are dreptate? Ambii au dreptate pentru că ambele poze mint și spun adevărul simultan. De ce? Pentru că orice epocă este mult mai complexă și le cuprinde pe ambele mințind, dar și spunând adevărul.

Recomandări

Au fost furate trei brățări dacice și Coiful dacic de la Coțofenești, expuse la Muzeul Drents din Assen, Olanda. Poliția a anunțat sâmbătă o explozie urmată de un jaf. „Marea teamă este că vor fi topite” | VIDEO

Mereu când aud discuții despre „epoca comunistă”, eu întreb: la ce perioadă vă referiți? ‘50, ‘60, ‘70, ‘80? Comunismul nu a fost uniform și unitar – are caracteristicile lui – unele perioade diferă mult între ele, chiar dacă există un cadru comun. Vrem să mistificăm? Spunem adevărul reducând totul la o poză, la un clișeu.

Mai întreb: dar la ce pătură socială vă referiți? Urban sau rural, copil de nomenclaturist sau de țăran, de muncitor sau de medic, inginer etc. etc. Nu toți am trăit același comunism. Nu pentru toți, lucrurile au funcționat la fel, chiar dacă există un cadru comun. Experiențele noastre sunt foarte diferite. Unii sufereau că nu au vinilul de afară, alții erau fericiți, flămânzi fiind doar pentru că au ajuns la școală prima generație. Vecinul meu suferea că nu e primit în partid, ai mei erau pedepsiți că nu acceptau să intre în partid sau copiii în UTC pe motive religioase, dar se simțeau fericiți, fiind adepții teologiei martirajului. Viața e complexă.

Din experiența mea – și am multă la acest capitol – cei mai duri anticomuniști nu sunt copiii de muncitori și țărani sau chiar de disidenți, ci copiii de prin Primăverii sau de mică burghezie roșie care au fost cei mai protejați. Știu bine ce spun: mai ales cei care au făcut compromisuri mari și sluj regimului au devenit furibunzi cu vechiul regim ex-postfactum – se subînțelege. Deseori, copiii de clase mult mai asuprite nici nu înțeleg despre ce vorbim noi aici pe Calea Victoriei, pe la GDS. Da, au fost clase sociale și inegalități și în vechiul regim, chiar dacă prăpastia de după ‘90 a devenit greu de imaginat.

Recomandări

Raportul CIA despre România în anul 1994: „Țară aflată la mila unor state europene puternice, precum Rusia și Germania”

Imagine din filmul „Anul nou care n-a fost”. Foto: Facebook

E adevărat ce povestește Bogdan Mureșanu acolo? Habar nu am – nu am trăit aici ca să mă pronunț, chiar dacă sunt destul de informat. Dar mie mi se pare întrebarea proastă în sine. Bogdan reușește un lucru foarte important. Câteva, de fapt.

Bogdan prinde spiritul, atmosfera epocii ceaușiste de final – frică, deziluzie, profundă degradare socială, totala neîncredere în relații umane afectate de politic, mizeria socială. Acolo totul plutește în aer – o societate în totală dizolvare, în care este tot mai inuman să trăiești. Totul spune asta: trece dincolo de peliculă și simți indiferent de experiență.

Și doi: simți ruperea oricărui contract social între putere și oameni și totala neîncredere în stat, instituții, sistem, ideologie, regim etc. Ba chiar totul devine suspiciune pentru că nu mai sunt reguli, ci doar frică și foame. Totul era demult terminat – se simte. Până și oamenii din aparat, cei din interiorul dur al puterii, sunt deja în totală degringoladă și fac totul mașinal, formal, parcă așteptând o schimbare ca pe o salvare.

Adică puterea, tronul puterii era deja părăsit; ea nu avea cum să nu cadă. Doar că oamenii încă nu aveau curajul să reacționeze, să schimbe. Mortul trebuia deja dus la groapă, schimbarea era deja făcută – trebuia doar legitimată.

E imaginea unei societăți unde până și opresorul e sărac și jalnic, unde până și sistemul opresiv a obosit de atâta opresiune meschină, a devenit suspicios și îi este frică de sine însăși și de neputința sa. Sistemul nu mai este capabil nici să scoată, nici să pună scena omagială – un banal ritual de supunere, umilință și neputință. Maxima neputință: să nu mai poți îndeplini nici măcar ritualul supunerii – se dizolvă omagiul.

Regimul părea că e pentru eternitate acolo – pentru totdeauna – și brusc s-a spulberat și dizolvat în câteva zile…

Imagine din filmul „Anul nou care n-a fost”. Foto: Facebook

Mie mi se pare că regizorul prinde perfect această linie narativă. Bogdan face foarte bine această descriere a Zeitgeistului unei epoci: părea pentru totdeauna și s-a dizolvat într-o clipă, ca o pocnitoare de Crăciun. Iar această temă nu e doar despre trecut, e mai ales despre actualitate. 

Sașa a pus ceva întrebări tehnice, de înțelegere. Dar esența a prins-o. A și râs pe alocuri. I-a plăcut povestea cu fuga tinerilor – aici a fost ceva de discutat. I-a plăcut cel mai mult jocul lui Adrian Văncică: și finalul a fost pentru el unul bun.

Nu știu cum a făcut Bogdan, dar a rupt societatea în două cu acest film: visul oricărui artist. Adică a atins ceva nervuri importante. Mie mi se pare că el vine și la momentul potrivit: pentru că nu e un film istoric, ci un film actual, e despre ceva permanent și despre acum. E despre relația noastră cu puterea, indiferent de regim.

Foto: Facebook

Urmărește-ne pe Google News