O carte despre extrema dreaptă românească a anilor ’30 și eșecul unei „splendide generații”

Am citit „Anii treizeci” în urmă cu 10 ani. Erau alte vremuri. Recunosc că a fost o lectură entuziastă, pentru că aflasem multe lucruri despre istoria ideilor din lumea culturală și politică a anilor 30. De data asta, am citit mai așezat. 

Hotărât lucru anii 30 n-au fost deloc luminoși, idilici și prosperi precum miturile care se vehiculează în prezent. Ba dimpotrivă, anii noștri sunt mult mai liniștiți și tihniți, în ciuda crizelor care s-au succedat în ultimele trei decenii. N-au fost asasinate politice, pe străzi nu defilează legionarii smintiți, gazetele n-au nevoie de autorizații și aprobări de la autorități și nu sunt închise din motive de propagandă, n-au avut loc atentate cu bombă și nici n-au fost bătuți și expulzați studenții evrei de către bandele legionare. Într-adevăr, se vorbește despre „Statul Paralel”, dar n-a fost demascat. O fi trăind „paralel” cu poporul. Astfel, avem o Românie liniștită, în aparență, care își consumă frustrările și furia pe TikTok și la alegerile prezidențiale. Mai vin și banii de la Uniunea Europeană, mai puțini decât am putea să atragem, mai asfaltăm niște străzi și facem niște școli cu WC-uri conform standardelor europene, buni și banii ăștia! România anilor 2020 este mai bună decât cea din 1930.  

Recomandări

Sfârșitul lumii, după Trump

Atunci, în acest confort, de ce este indicată lectura cărții „Anii treizeci – Extrema dreaptă românească”? Pentru a cunoaște tensiunea ideilor care se vehiculau în spațiul românesc. O tensiune care se desfășura într-un alt context decât cel de-acum. Și la ce ne folosește să cunoaștem acea „tensiune”? Pentru a înțelege ceea ce trăim. Oare există riscul ca istoria să se repete? Nu există! 

Ascendența fenomenului legionar în spiritul public al anilor treizeci este o realitate indiscutabilă. A-i diminua însemnătatea, a-l trata ideologic sau invectivant, adjectival este o cale falsă și contraproductivă. (…) Tineretul, debusolat și disprețuind politicianismul, s-a îndreptat spre legionarism, cu bună-credință inocentă, sperând să afle aici singura alternativă salvatoare. Că alterativa era înșelătoare s-a văzut mai târziu. 

Z. Ornea (1930 – 2001) are un răspuns convingător pentru cartea pe care a scris-o: 

Autorul dedică un capitol substanțial generației Criterion, care se afla atunci într-o afirmare spectaculoasă și care a întreținut dezbaterile, ideile și înfruntările, atât între membrii generației, cât și cu cei „bătrâni”. În 1927, această generație abia se constituia. Cei care s-au adunat în jurul manifestului „Itinerariul spiritual”, ciclul de 12 foiletoane scrise de Mircea Eliade și publicate în „Cuvântul”, aveau între 20 și 25 de ani. Autorul precizează că nu va fi o generație „unitară în opțiuni, dar, dincolo de diversitatea opiniilor, se va constitui ca un corp distinct”. 

Recomandări

Mafia gunoaielor din Prahova scapă doar cu amenzi penale după înțelegeri cu procurorii. Peste 1.200 de camioane cu deșeuri îngropate ilegal lângă Ploiești

Fără pretexte de exhaustivitate, Z. Ornea amintește componența acestei generații ce va cunoaște afirmarea în anii treizeci: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Dan Botta, Emil Cioran, Constantin Noica, Anton Golopenția, Petre Țuțea, Eugen Ionescu, Mihail Sebastian, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino, Alex. Cristian Tell, lista e foarte lungă, n-are rost s-o consemnez precum în carte, trebuie citită! Liantul acestei generații a fost profesorul lor de metafizică și logică, Nae Ionescu. 

Citind și recitind numele acestei generații, care a explodat în anii treizeci, cu o medie de vârstă, repet, care nu depășea 25 de ani, n-am putut să nu mă întreb ce făcea generația mea la 25 de ani, în anii 80, cei mai detestabili ani ai comunismului ceaușist? Probabil că, alături de popor, „construia societatea socialistă multilateral dezvoltată” și se distra în vacanțe și concedii la Costinești. O posibilă comparație este inutilă. Anvergura intelectuală a generației mele este net inferioară celei din anii 30. Dar să nu derapez!    

Totuși, nu pot să nu mă întreb, tot inutil, dacă există o listă cu cel puțin zece nume de tineri intelectuali, cu vârste de până-n 25 de ani, care s-au afirmat, în prezent, în lumea ideilor și dezbaterilor social-politice din România? Nu influenceri, nu ONG-iști, nu agitatori pe Facebook și TikTok, ci tineri cu voci (condeie) puternice care să „dinamiteze” lâncezeala, confortul, șabloanele, mimetismul și mediocritatea spațiului intelectual românesc. Eu nu cunosc, n-am auzit, iertare dacă greșesc! 

Recomandări

Un șofer a fost prins de trei ori băut la volan, ultima oară a schilodit un bărbat. Autoritățile, inclusiv ASF, au aplicat legea în favoarea lui: „Documentele nu stabilesc răspunderea asiguratului”

Z. Ornea acordă spații mari scrierilor principalelor nume din tânăra generație de la 1927 în presa vremii de atunci. Ceea ce m-a impresionat la recitire este forța ideilor vehiculate în publicistică (făcând abstracție de ideologie). Îmi pare rău, dar editorialiștii noștri (din anii 2020) sunt mici copii față de editorialiștii lor (din anii 30). Iarăși, să facem o comparație între ce scriau acei tineri cu ceea ce scriu azi tinerii și bătrânii noștri formatori și lideri de opinie este inutil și caraghios. Tinerii aceia aveau idei, scribălăii din prezent produc pamflete deghizate în postări pe Facebook. Oare de ce există această diferență? Educația și școala erau mai bune în anii 30? Pentru că generația lui Eliade și Cioran n-a apărut din neant, n-a fost parașutată în România de extratereștri, s-a format în România, nu-i așa? Dacă tot stau cu ochii pe numele acestei generații, am senzația că tot ce-a urmat după aceasta a fost un deșert. Z. Ornea nu ezită să repete de câteva ori „splendida generație”. Pe bună dreptate. 

Z. Ornea descrie cu minuție și echilibru fenomenul de convertire a acestei „splendide generație” la legionarism. Nu s-a produs brusc. A început treptat, din 1933, molipsind și contaminând ansamblul. Fenomenul rinocerizării și autodistrugerii a pornit de la profesorul Nae Ionescu care, din toamna lui 1933, a trecut de partea Gărzii de Fier. „Unii l-au urmat imediat, alții treptat, puțini (ca Petru Comarnescu, Eugen Ionescu, Mihail Sebastian, H.H. Stahl) rezistând contaminării care făcea mereu victime”, notează Z. Ornea.

Autorul dezvoltă principalele motive ale acestei convertiri (înverziri). Primul constă în aspirația acestei generații spre purificare morală, iar legionarismul se autoprezenta ca o mișcare de purificare morală a nației, luptând să nimicească partidele politice. În fapt, mișcarea legionară urmărea scopuri politice, dar tinerii de atunci nu recunoscuseră această finalitate. Ei credeau că purificarea morală se poate realiza prin activism în cadrul legiunii. Un alt factor al convertirii a fost aplecarea acestei generații spre spiritualitate și ortodoxie. Iar mișcarea legionară se autoprezenta ca una de renaștere a „adevărului religios românesc”. Simpatia tineretului, care își făcuse o convingere din spiritualitate, a devenit posibilă și explicabilă pentru aderarea la mișcare. 

În procesul de convertire a intervenit un factor important: tinerii erau obsedați de destinul ingrat al României, o țară mică. Ei nutreau idealuri misionare-politice și culturale care să înalțe România pe scara internațională a importanței. Priveau admirativ la Germania, Italia și (în mai mică măsură) la Rusia, țări în care revoluțiile naționale și sociale modificaseră structurile societății și le impuseseră în lume. Tocmai acest ideal a fost fluturat de mișcarea legionară. Corneliu Zelea Codreanu promitea „o țară ca soarele sfânt pe cer”. 

Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938), politician român. Fondatorul Gărzii de Fier. Foto: Profimedia

Nu în ultimul rând, un motiv pentru migrarea tineretului spre legionarism a fost situația materială precară a contingentelor noi de intelectuali. Puțini dintre tinerii cu diplome universitare își găseau de muncă nu numai în universități, din cauza „bătrânilor” care blocau accesul la catedre, dar și în învățământul liceal. Legionarii au știut să profite de această situație, promițându-le tinerilor locuri de muncă. Procesul de rinocerizare a durat șase-șapte ani. 

Am oferit explicații, nu și scuze. Dar, oricum, aceste explicații sunt motivații de neignorat în efortul de reconstituire a procesului, tragic, de convertire. 

După ce explică acest proces, Z. Ornea notează cu luciditate: 

El citează pe larg o scrisoare a lui Eugen Ionescu expediată, în 1945, criticului și istoricului literar Tudor Vianu: „Generația «Criterion», fudula, «tânăra generație» de acum cincisprezece sau zece ani s-a descompus, a pierit. Nici unul din noi nu avem încă patruzeci de ani și suntem sfârșiți. Alții, atâția, morți. Noi am fost niște bezmetici, niște nenorociți, în ceea ce mă privește nu-mi pot reproșa că am fost fascist. (…) Cioran e aici, exilat (la Paris – nota P.B.) Admite că a greșit, în tinerețe, dar mi-e greu să-l iert. Mircea Eliade e un mare vinovat. Dar și el, și Cioran, și imbecilul de Noica, și grasul Vulcănescu, și atâția alții (Haig Acterian, M. Polihroniade) sunt victimele odiosului defunct Nae Ionescu. Dacă nu era Nae Ionescu am fi avut astăzi o generație de conducători valoroasă, între 35 și 40 de ani. Din cauza lui toți au devenit reacționari…”. 

Scrisoarea merită citită integral, reprezentând, notează Z. Ornea, „un tablou crud, tulburător de clar, exact în diagnoză, cântând, la catafalc, prohodul unei ilustre generații care s-a autodevorat”.

Cred că o dezbatere în jurul acestei cărți, cu moderatori și invitați inteligenți, care să discute cu „cărțile pe masă”, ar face la televiziunile noastre de știri niște audiențe mai mari decât un interviu cu Georgescu, Simion, Puric și Becali. Dar de unde să iei astfel de moderatori și invitați? Generația asta încă nu s-a născut și nici nu poate învia „splendida generație”. 

* „Anii treizeci – Extrema dreaptă românească”, Z. Ornea, ediția a IV-a, Editura Cartea Românească, 2015

Foto: Profimedia

Urmărește-ne pe Google News