Peste 1.000 de miliarde de dolari din profit repatriat anual de marile corporații către statele bogate în ultimii 15 ani

Inegalitatea relațiilor economice dintre centru și periferie

Sunt câteva cuvinte-cheie aici: dezvoltare inegală, antagonisme geografice, capitalism. 

Teza, una mai veche, de la Baran și Wallerstein citire, e una simplă: între centrul capitalist, adică zona vechilor democrații industriale, și periferia și semiperiferia capitalismului central sunt stabilite relații economice inegale. 

Pe scurt, prin intermediul Investițiilor Străine Directe (ISD) – Foreign Direct Investment (FDI), oricum marginale și distribuite inegal din punct de vedere geografic, se menține subdezvoltarea țărilor sărace sau în curs de dezvoltare, ISD fiind descrise „ca o metodă de extragere a surplusului din zonele subdezvoltate și nu ca un canal prin care surplusul [economic] este direcționat către acestea” (sunt citați aici Baran și Sweezy). În acord cu această idee, Menon (1982) a arătat că marile corporații transnaționale din SUA au înregistrat 4,5 dolari venituri pentru fiecare dolar investit în țările în curs de dezvoltare (1970-1978), 73% din acești bani fiind repatriați în SUA. 

Ce fac autorii în acest articol? Folosind date de la Banca Mondială, FMI, Banca Austriei, Banca Germaniei, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD), geografii germani oferă o analiză empirică cuprinzătoare a repatrierii profitului global, acesta fiind văzut ca un mecanism al dezvoltării inegale. Se contestă astfel modelul de dezvoltare bazat pe Investiții Străine Directe. Între 2005 și 2020, spun autorii, corporațiile transnaționale au repatriat în țările-mamă, în medie anual, un trilion de dolari (o mie de miliarde). 

Recomandări

Sfârșitul lumii, după Trump

Banca Mondială confirmă amploarea repatrierii profiturilor

La nivel global, aceste profituri repatriate înseamnă 1,4% din PIB-ul global anual (conform Băncii Mondiale). Totodată, aceste profituri repatriate reprezintă 181% din câștigurile reinvestite, adică de aproape două ori mai mult decât ceea ce companiile transnaționale reinvestesc în țara-gazdă (conform FMI).

Analiza distribuției geografice a fluxurilor nete de profit dezvăluie anumite tipare: 

1. În primul rând, atât intrările, cât și ieșirile nete de profit sunt concentrate într-un număr relativ mic de țări. Concentrarea este cea mai mare în rândul țărilor care primesc profituri nete – doar cinci țări cumulează 80,1% din suma totală netă, Statele Unite reprezentând 39,3% din această sumă, apoi Olanda 15,7%, Regatul Unit 8,9%, Germania 8,3% și Franța 7,9%). În categoria țărilor exportatoare de profit net, distribuția este mai complexă: 30 de țări reprezintă 80,1% din toate ieșirile nete de capital, Federația Rusă (8,6%), Irlanda (7,7%), Brazilia (7,0%), Nigeria (4,8%) și Kazahstan (3,7%) fiind printre țările care pierd cel mai mult profit. Între aceste țări se află și România, suma anuală care se scurge din România fiind de șase miliarde de dolari. 

Recomandări

Mafia gunoaielor din Prahova scapă doar cu amenzi penale după înțelegeri cu procurorii. Peste 1.200 de camioane cu deșeuri îngropate ilegal lângă Ploiești

2. Țările din care pleacă banii urmează trei modele clare: (i) furnizori de materii prime, adică resurse naturale precum petrolul, gazul, materiile prime agricole, minereurile și metalele; (ii) furnizori de muncă ieftină – manufacturarea unor produse industriale în cadrul lanțurilor globale de mărfuri; (iii) paradisuri fiscale unde profiturile sunt direcționate pentru a se evita taxarea.

România este încadrată la categoria țărilor cu mână de muncă ieftină. Anual se scurg din țară, inclusiv prin neplata impozitelor pe profit, peste 6 miliarde de dolari. 

Argumentul central al autorilor este că antagonismele geografice și de clasă ale capitalismului sunt interconectate, iar repatrierea profitului de către companiile transnaționale este una din cauzele ce mențin decalajele de dezvoltare dintre țări și regiuni – uneven development (dezvoltare inegală). 

Implicațiile politice și subreprezentarea repatrierii profitului în instituțiile financiare internaționale este, din punctul de vedere al autorilor, o problemă. Nici rapoartele Băncii Mondiale sau cele ale FMI, nici bazele lor de date nu conțin vreo analiză sistematică a repatrierii profiturilor în contextul Investițiilor Străine Directe, unele care joacă un rol esențial în politicile acestora, fiind văzute ca motoare ale dezvoltării în periferia și semiperiferia capitalismului. 

Recomandări

Un șofer a fost prins de trei ori băut la volan, ultima oară a schilodit un bărbat. Autoritățile, inclusiv ASF, au aplicat legea în favoarea lui: „Documentele nu stabilesc răspunderea asiguratului”

Cam aceasta-i povestea alternativă despre ce înseamnă investiții străine și politicile economice subsecvente dintr-o țară, spre exemplu, ca România. Narațiunea dominantă aici, cultivată pe tot parcursul perioadei postcomuniste, este una simplă: investițiile străine directe sunt văzute ca fiind echivalentul manei cerești, un fel de cargo cult, o revărsare de bunăstare peste un teritoriu al subdezvoltării cronice. Egal, orice critică a fost privită ca o sminteală, iar a încerca să gândești în sensul lumilor plurale caracteristice regimurilor democratice este cu desăvârșire repudiat. 

România, în semiperiferia capitalismului

Din păcate, România este o țară aflată la semiperiferia capitalismului central, cu o evoluție extrem de inegală chiar în interiorul granițelor ei, cu un model de dezvoltare bazat totalmente pe investiții străine dirijate către polii de dezvoltare de la noi – București-Ilfov, Cluj-Napoca etc. Surplusul de populație ce nu poate fi cuprins în acest model economic ia calea Occidentului pentru a munci acolo. 

Din păcate, acest tipar economic se dovedește a nu mai fi viabil, iar recentele fenomene politice o subliniază apăsat. A discuta la infinit în dualitatea „votanții buni” versus „proștii care nu știu să voteze” nu reprezintă o soluție la problemă, ci cauză suplimentară. 

România educată este o iluzie. Rămânem în continuare țara muncii ieftine, un model economic ce-și arată efectiv limitele. Singurul contrargument vânturat în spațiul public este unul și același de ani: o comparație între România actuală și ultimul deceniu comunist al penuriei – lipsit de banane și portocale. E prozaic și dezgustător. Între timp, am contra-evoluat politic încât am ajuns o țară incapabilă să mai organizeze alegeri libere și corecte (free and fair). Jalnic!

Foto: Shutterstock

Urmărește-ne pe Google News