Religia clandestină în România secolului XX: „Comuniștii au plătit salarii personalului de la culte ca să le poată controla” | Interviu

Lucrarea s-a închegat datorită muncii editorilor Anca Şincan și James Kapaló, care au petrecut mai mult de 10 ani în arhive pentru a aduna informații.

Coperta cărții

Cercetarea privește un subiect sensibil, puțin abordat în România postcomunistă, cel al minorităților religioase, a felului în care au fost tratate de stat sau de ceea ce este considerat, îndeobște, majoritate.

Vasile Ernu a discutat cu Anca Șincan, cercetător științific în cadrul Institutului Gheorghe Șincai al Academiei Române, unul dintre editorii cărții, realizând un interviu în exclusivitate pentru Libertatea.

Anca Șincan. Foto: Institutul de Cercetari Socio Umane Gheorghe Șincai

Libertatea: Ce vă propuneți cu această carte? Care este miza ei?

Recomandări

Dosarul morții unui militar român prin electrocutare, pe un tanc în Gara Alba Iulia, tergiversat până aproape de prescriere. Se pregătea pentru parada de 1 Decembrie

Anca Șincan: România este o țară de majorități: etnică, religioasă, culturală, ideologică de multe ori. Istoria ei este construită în funcție de această majoritate. Ea este cea mai… ea este singura… Ce se întâmplă însă când această majoritate este calificată, când definiția cetățeanului nu se suprapune pe definiția românului? Când din definiția românului dispar unele trăsături și/sau apar altele? Care este reacția statului? A bisericii majoritare? A omului simplu? Ce faci când un etnic român nu este ortodox, sau când un ortodox nu este etnic român, când cetățeanul român nu este și etnic român? Construiți pe majorități largi suntem noi suficient de stăpâni pe propria noastră identitate pentru ca să permitem și celălaltului de lângă noi să existe, să creeze diferit de noi, împreună cu noi?

Cartea de față oferă un răspuns la aceste întrebări (vorbește despre minoritățile religioase clandestine), nu unul exhaustiv, dar bazat și construit pe o cercetare în durată lungă. Am fost întrebați cine sunt aceste comunități religioase despre care vorbim, și această întrebare este în sine un răspuns la toleranța noastră față de celălalt dacă nici măcar nu îl cunoaștem. 

Recomandări

În trei luni, niciun soldat din Coreea de Nord nu va mai lupta pentru Rusia în războiul cu Ucraina: „Toți vor fi morți până în aprilie”

Dar, pe de altă parte, cum am putea să îl cunoaștem dacă nu vorbim niciodată despre el. Canonul istoriografic național include aceste comunități religioase minoritare rar și imaginea acestora este deseori negativă în cadrul vernacularei istoriografice naționale. Ieșirea din cadrele definiției identitare a românului este sancționată, nu doar de stat sau de instituția religioasă, ci și de scrisul istoric. 

Unele dintre aceste grupuri nu apar niciodată în canonul național. Minoritățile religioase clandestine sunt cunoscute în spațiul public ca sectanți, stiliști, pocăiți, eretici, străini, papistași… În esență, cartea se dorește a fi deopotrivă o reparație istorică prin includerea acestor grupuri religioase clandestine în cadrul canonului național, dar și o formă de contextualizare analitică a acestor grupuri, dincolo de etichetele poliției secrete, ale instituțiilor statului, sau a intoleranței cotidiene a cetățeanului/credinciosului majoritar. 

– Practic vorbiți despre grupuri marginale religioase…

– Cartea vorbește despre grupuri religioase ilegale din România și Republica Moldova pe baza documentelor din arhivele poliției secrete, dar evitând reproducerea narativei poliției secrete despre aceste comunități. Documentele poliției secrete sunt problematice, dosarele construiesc narațiuni menite să distrugă aceste comunități, ele colecționează dovezi care susțin acțiuni penale pentru eliminarea membrilor acestor grupuri din societatea interbelică sau comunistă. 

Recomandări

Adrian Sârbu se reîntoarce în instanță pentru dosarul de evaziune fiscală la Mediafax Group. Schema unei „țepe” de 16,8 milioane de lei trasă statului

În același timp, aceste dosare sunt „locuri ale memoriei” deoarece rar alte instituții ale statului prezervă trecutul clandestinității religioase. Pentru a evita aceste presupoziții ale poliției secrete la nivel narativ ne-am uitat la materialele confiscate de către aceasta din comunități în sprijinul acțiunilor sale de supraveghere și control. 

Prin intermediul acestor obiecte (iconografie, fotografii, obiecte religioase, scrisori, scrieri teologice) articulăm o altfel de istorie a comunităților, o poveste despre creativitatea lor, despre reziliență, despre credință, despre traumă, despre viața cotidiană a acestor comunități. Cu unele dintre aceste obiecte găsite în arhivă ne-am întors în comunitățile de unde au fost rechiziționate pentru a vorbi cu membrii acestora despre cealaltă parte a poveștii lor, cea pe care dosarul nu o cuprinde. Această carte, care este o colecție de imagini contextualizate atât pentru specialist, cât și pentru cititorul interesat de studii religioase în general, reprezintă concluzia firească a unui proiect european despre minoritățile religioase în arhivele poliției secrete din România, Ungaria și Republica Moldova, condus de James Kapalo la Universitatea din Cork. 

– Istoria represiunii unor curente, culte religioase e mai veche decât comunismul. Voi urmăriți mai degrabă istoria modernă, recentă. Când ne referim la poliția secretă, cea responsabilă cumva cu sistemul de control, vedeți ceva comun sau ceva care diferă între Siguranța interbelică și Securitatea comunistă? Strict pe acest subiect al spațiului religios.

– Tocmai aici survine una dintre noutățile aduse de carte. Ea vorbește despre continuitățile dintre regimuri la nivelul politicilor religioase ale statului. Prima poveste a cărții este cea a distrugerii bisericii ortodoxe de stil vechi din Cucova, la mijlocul anilor 1930. Această violență a statului interbelic comisă împotriva unor comunități religioase clandestine este continuată de cel comunist. Dosarele Siguranței despre grupurile religioase clandestine sunt moștenite de Securitate. 

Majoritatea istoricilor aleg ca punct de reper cronologic pentru a vorbi de clandestinitate anul 1948, legând-o astfel de instalarea regimului comunist și de o discuție ideologică (religie versus comunism), doar că majoritatea acestor comunități sunt ilegale de la începutul statului modern, sau de după crearea României Mari. 

Este adevărat că distrugerea Bisericii Unite cu Roma Greco Catolică în noiembrie – decembrie 1948 și intrarea în clandestinitate a unui grup semnificativ ca număr, de sute de mii de credincioși, are un impact asupra cum funcționează și se redefinește această clandestinitate religioasă și implică statul într-o mult mai mare măsură. 

Dar existența cultelor religioase ilegale precedă acest punct cronologic, legalizarea modului în care statul se raportează la ele precedă acest punct cronologic, și chiar și nomenclatorul folosit de către stat este moștenit de noul regim din perioada interbelică. Violențele aparatului represiv al statului împotriva grupurilor religioase ilegale există și în anii 1920, 1930, 1940.

Foto: Humanitas / Facebook

– Care erau de fapt grupurile religioase cele mai supuse represiunii în interbelic și care intră în mașinăria represiunii în epoca comunistă?

– Există comunități religioase care își trăiesc întreaga existență în ilegalitate și clandestinitate. Apar în anii 1920 și, pe parcursul succesivelor regimuri politice din România, ele continuă să nu fie recunoscute legal și să funcționeze pe ascuns. Este foarte interesantă amprenta clandestinității în mentalul membrilor acestor comunități. 

Astfel, dacă aveți răbdare să căutați în volum povestirile clandestinității Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, o să găsiți cum se clădesc pe ascuns și cum dispar biserici, cum sunt arestați călugări, preoți și credincioși ai acesteia în anii 1930, sau în anii 1970, cum sunt trimiși în mănăstiri ortodoxe pentru a fi convertiți la noul calendar și integrați în Biserica Ortodoxă Română, cum le sunt confiscate sau distruse obiectele de cult și le sunt deshumate trupurile episcopilor, pierzându-li-se ulterior urma. 

Alte grupuri care fac trecerea dintr-un regim în altul continuând să funcționeze clandestin sunt diferite comunități evanghelice, Martorii lui Iehova, grupări religioase care se sparg din Biserica Ortodoxă (arhangheliști, inochentiști). Lor li se adaugă după 1948 greco-catolici, romano-catolici, grupări din Biserica Ortodoxă Română care sunt tratate de facto drept comunități clandestine…

– Spuneți-mi, vă rog, care erau tehnicile cele mai uzate de control și represiune ale regimului față de cultele religioase?

– Apartenența la un cult ilegal poate fi sancționată violent sau poate fi supravegheată de poliția secretă. Bisericile și lăcașurile de cult pot fi distruse, rechiziționate, reconvertite. Obiectele religioase, scrierile teologice, literatura religioasă pot fi distruse sau confiscate (în volum există câteva povestiri despre samizdatul religios și modul în care Securitatea supraveghează circulația acestuia). 

Statul poate dispune de începerea unor procese de reconvertiri religioase (în volum puteți citi despre maici ortodoxe de stil vechi arestate și trimise în mănăstiri ortodoxe pentru a reveni la Biserica Ortodoxă. Similar, călugărițe greco-catolice au fost trimise în mănăstiri ortodoxe pentru a se încerca convertirea acestora). Este interzis și împiedicat prozelitismul. Personalitățile carismatice pot fi arestate, la fel și credincioșii. Ierarhii întregi dispar violent în închisori comuniste sau chiar pe stradă.

Pe de altă parte, se generalizează supravegherea acestora, este interceptată corespondența, sunt căutate modurile în care membrii acestor comunități comunică între ei. Cum rezistă economic acestea? Cine îi sprijină și cu ce? 

Foto: Humanitas / Facebook

– De ce se temea puterea cel mai mult când venea vorba de cultele religioase? Ce voiau ei de fapt să controleze?

– În anii 1920, 1930 vorbim despre un stat tânăr care este deranjat de tot ce iese din definiția strictă a ceea ce înseamnă să fii român și se opune oricărei grupări centripete, oricărei schisme. Tot ce este minoritar, distinct de aceste categorii identitare sancționate legal de stat este privit cu suspiciune. Tot ceea ce este un pericol prozelit la unitatea neamului (în cazul de față unitatea de credință) este supravegheat și indexat în dosarele poliției și Siguranței. Când acțiunile acestora sunt considerate periculoase se acționează violent pentru încetarea lor. 

La începutul perioadei comuniste, chiar dacă acest control asupra cultelor minoritare se continuă, el are motivații distincte: ideologice (implementăm un model sovietic de relaționare între stat și expresiile instituționale ale religiei) dar și una care ține de „a face ordine în dezordine”. Acesta este un motiv al colaborării cu Biserica Ortodoxă Română, al supracentralizării cultelor recunoscute de lege și al poziționării violente împotriva clandestinității religioase.

– Eu sunt mult mai familiar cu spațiul sovietic la acest capitol – am și scris o carte, „Sectanții”, care tratează și acest element – dar sunt curios cum a avut loc fenomenul în RSR. De-a lungul epocii comuniste putem vorbi despre o schimbare de strategie a regimului față de cultele religioase? Adică putem observa o apropiere a bisericii majoritare față de regim – chiar o îmbunătățirea a relațiilor – și o accentuare a represaliilor față de cultele protestante, ca de exemplu, care erau văzute ca apanaj al relațiilor cu SUA? Cel puțin așa a fost în URSS.

– Există o cronologie a relației dintre regimul comunist și clandestinitatea religioasă. Aceasta din urmă se restrânge sau se lărgește de-a lungul perioadei, grupuri și persoane intră sau ies din clandestinitatea religioasă. Interesul statului este fluid, depinde de contextul intern și extern. 

În anii 1950 pe fondul unei lupte ideologice cu Vaticanul, sovieticii vor impune rezolvări violente la problema catolică din estul Europei. Astfel războiul rece religios produce în această perioadă cel mai mare grup care intră în clandestinitate. 

Instalarea controlului asupra Bisericii Ortodoxe are un vârf în campania antireligioasă de la finalul anilor ‘50 îndreptată împotriva mănăstirilor. 

Anii ‘60 par mai liberali, în special după decretul de amnistie a deținuților politici, mulți dintre aceștia aparținând cultelor religioase clandestine. 

De la mijlocul anilor ‘70 se derulează campanii împotriva neoprotestanților care își găsesc o voce politică după acordul de la Helsinki. 

Dar clandestinitatea religioasă este sancționată în toată perioada comunistă. Aceste distincții cronologice vorbesc de campanii specifice ale poliției secrete, care răspund la diverse contexte externe sau interne. 

Foto: Humanitas / Facebook

– Care au fost focarele cele mai puternice – probabil de la o perioadă la alta s-au schimbat – ale rezistenței religioase împotriva regimului?

– Rezistența religioasă la regimul comunist trebuie să aibă o conștientizare politică. Astfel nu orice grup religios clandestin este angrenat într-un act de rezistență politică/ ideologică. Dar există într-adevăr poziționări politice anticomuniste. Unele sunt moștenite din perioada interbelică când apare acest inamic ideologic din Rusia sovietică asupra căruia mulți dintre ierarhii ortodocși și catolici s-au aplecat în scrierile lor. Textele vor fi folosite ulterior în șantajarea acestora de către noul regim sau ca dovezi pentru arestarea și trimiterea lor în închisoare ca deținuți politici. 

Rezistență anticomunistă (politică) face și clandestinitatea greco-catolică a anilor 1960, 1970. Similar, o rezistență la regim avem în comunitățile neoprotestante de la mijlocul anilor 1970 până la finalul regimului. Există o conștientizare a legăturii dintre situația acestor comunități și expresia ideologică a regimului. Pentru comunități cum sunt cele de stil vechi aceasta lipsește, lupta lor nu este cu demonul comunismului, ci cu modernitatea însăși. Dar în mod particular, lupta lor este una religioasă, cu biserica din care s-au desprins. Rezistența lor este una religioasă și nu una politică. 

– Ca om care vine dintr-o altă istorie îmi este greu să înțeleg cum se face că regimul comunist, ateu, antireligios pe de o parte aducea control și represiune, iar pe de altă parte plătea salariile preoților – practic erau angajați de stat. Eu am numit asta bizantinism religios comunist. Cum se explică asta?

– De ce plătesc comuniștii salarii personalului de cult (toate cultele recunoscute de lege primesc salarii în România pe sistemul 1 personal de cult/la x număr de membri ai comunității – există o formulă)? 

Răspunsul pragmatic este ca să le poată controla atât timp cât are nevoie de culte sau atât timp cât nu le poate elimina. În 1949 Biserica Romano-Catolică renunță unilateral la salarizarea de la stat prin vocea ierarhiei. Regentul apostolic în România, episcopul OHara, explică într-o scrisoare trimisă la Vatican motivele ierarhiei catolice – pentru a elimina controlul și implicarea statului în administrarea și funcționarea bisericii. Acest gest, care va fi urmat de arestarea și închiderea ierarhiei romano-catolice, va conduce la o acțiune complexă a statului comunist de a convinge, unul câte unul, preoții romano-catolici să accepte salarizarea care venea la pachet cu un jurământ de credință față de statul comunist. Acest proces va dura peste un deceniu. 

Pe de cealaltă parte, Patriarhul Justinian va fi chemat în 1949 de către autoritățile statului comunist să negocieze o reducere a finanțării de la stat, care ar fi eliminat câteva mii de preoți fără a le mai acorda finanțare pentru salarizare. În urma negocierii, patriarhul primește acordul statului de a păstra toți preoții și a transforma salariul de la stat în contribuție la salariu, restul până la întregirea lui fiind asigurat de biserică. Și contribuție a rămas până mult timp după 1989. 

Salarizarea este de fapt controlul statului asupra personalului clerical, este cel mai simplu și direct mod de a pedepsi orice fel de abatere. Nu este o practică specifică României, o are și Cehoslovacia, de exemplu. 

– De-a lungul cercetărilor pe subiect, ce v-a surprins cel mai mult? 

– Există un risc pentru cercetătorii care stau într-un subiect 10 – 15 ani, cum e cazul meu. Intri în rutină, lucrurile pe care le afli par comune. Când am intrat prima oară în arhive veneam acasă, mă închideam în cameră și plângeam. Era un exercițiu istovitor să te plimbi în viețile atâtor oameni, să le vezi speranțele ruinate, să-i vezi cum decad moral, sau cum sunt zdrobiți în rezistență, să le citești jurnalele și scrisorile și la câteva pagini distanță listele cu obiectele predate la intrarea în închisoare, să te uiți la fotografiile de familie și la pozele față profil la distanță de câteva secunde. Pentru ca să te protejezi psihic trebuie să iei distanță. Te mai poate surprinde apoi ceva? 

Foto: Humanitas / Facebook

Dar vă răspund la întrebare pentru că surpriza mea recentă este dată ca exemplu în carte. Între capitolele cărții este unul la care eu și James am ținut mult, cel despre apariția femeilor religioase în documentele de arhivă. În arhivele clasice femeile sunt numărate (25 de călugărițe la mănăstirea X, 60 de femei prezente la biserică în satul Y). Sunt statistică. Bărbații au nume, biografie, personalitate. Intrând în arhivele poliției secrete și femeile primesc identitate definită. 

Acest lucru ne-a permis să descoperim că în spațiul acesta al clandestinității religioase femeile par să aibă un rol mult mai important în viața cultului. Și datorită faptului că trec neobservate de poliția secretă care nu le crede capabile de acte de rezistență, nu sunt considerate la fel de periculoase ca bărbații, și pentru că ierarhiile masculine dispar din viața comunității  pentru perioade mai lungi sau mai scurte, și pentru că spațiul sacru se apropie mult de cel privat, domestic (bisericile se mută în case), unde vei găsi inevitabil femeia. Gradual, această prezență a femeii în spații care sunt tradițional ale bărbaților va schimba modul în care se practică și se trăiește religia. 

Fotografii: Humanitas / Facebook

Urmărește-ne pe Google News